Timpul nu iartă pe nimeni. Că am apucat sau nu să facem ceva bun în astă viață, un lucru cert e că, în cazul cel mai fericit în care adunăm mulți ani, ne mărunțim încet-încet. Și noi, și cei din jurul nostru. Și la trup, și la minte. Măcar la suflet am o speranță că nu.
La începuturile DigiSport, Emeric Ienei era colaborator al postului. Apărea destul de rar, dar la Special încercam să-l aduc în centrul atenției cât de des se putea. Mai făceam un live de la studioul Digi de la Oradea, îl chemam în studio când trecea prin București și îl solicitam la telefon despre diverse meciuri ale Stelei sau ale echipei naționale.
Cu timpul, intervențiile s-au rărit. Fără să pot identifica un ”vinovat” în afara timpului. Și a efectelor sale. Domnul Emeric Ienei ținea din ce în ce mai greu pasul cu ”marile noutăți” ale fotbalului nostru. Țin minte cum ne întrebam amândoi într-o emisiune: ”Până la urmă, care e postul lui Cristi Tănase?” Într-o vreme în care decarul Stelei (adică al FCSB, aveam să aflăm mai târziu) era plimbat pe diverse posturi, doar-doar va livra ceva pe măsura talentului său.
Emeric Ienei nu mai era la curent cu toate lucrurile de ”maximă importanță” dezbătute în spațiul public. Nu mai era stăpân pe el când pronunța numele unor jucători actuali, deși sunt convins că ar fi putut recita pe de rost vreo 5 generații de fotbaliști de la CCA și Steaua, inclusiv pe cea pe care a condus-o la triumful suprem din ’86.
Recent, de ziua lui, am avut emoții. Seniorul a împlinit 85 de ani. Trecuse și prin decesul soției sale, vara trecută. Cea care mai răspundea la telefon în locul lui când doream, eu și colegii mei, să mai luăm legătura cu Domnul Imi. ”Se odihnește. Îi spun că ați sunat” – se întâmpla să ne spună, ”e bine, azi am ieșit la o plimbare, a fost vreme frumoasă”.
Mai auzeam de la foști elevi de-ai săi că îl mai sună, că mai stau de vorbă, dar că dialogul e din ce în ce mai greu. Îmi doream mult să stăm de vorbă de ziua lui la Special. Dar ezitam, gândindu-mă că va avea probleme să se exprime coerent. Așa că l-am sunat înainte, să-l felicit și să văd cum se leagă conversația. N-am avut noroc. Am mai încercat mai târziu, nici atunci.
Așa că îmi cam luasem gândul. Când producătorii m-au anunțat în cască ”Emeric Ienei la telefon” m-am bucurat ca un copil. Și m-am bucurat și după aceea, când am constatat că dialogul curge lin, fără poticnelile nedorite. Și fără patetismele la care te-ai putea aștepta de la un om ajuns la 85 de ani, gen ”pe vremea mea” sau ”iau un pumn de pastile” sau ”sunt foarte singur”. Nu, Domnul Emeric Ienei ne-a spus calm că nu se simte singur, că a primit o mulțime de telefoane de felicitare, că se poate deplasa, mai greu, dar fără ajutor, deși ”Vali, am ceva probleme la ambele picioare”.
Am simțit nevoia să-i fac o mărturisire. La opinia prea generalizată că Ienei n-a fost cine știe ce antrenor, sau că echipa aia nu a făcut-o el, ci Halagian, eu răspund cu o convingere personală cu grad de axiomă. Oricum, nu poate fi demonstrată în vreun fel: fără Emeric Ienei pe bancă, Steaua nu ar fi câștigat acel trofeu. Fără prezența lui Emeric Ienei pe bancă ceva ar fi apărut, ceva s-ar fi întâmplat (așa cum s-a întâmplat de atâtea ori în sportul românesc) și Steaua ori nu ar fi prins nici finala, ori nu ar fi bătut Barcelona.
Mi-a răspuns așa cum a făcut-o toată viața, cred: m-a contrazis elegant. ”Permite-mi să completez: nu numai fără PREZENȚĂ, dar nici fără PRICEPEREA mea și a jucătorilor mei nu ar fi fost posibilă o astfel de performanță!” Din ce Everest al eleganței poate veni această replică?
Ziua aceea a trecut, ca toate celelalte. Domnul Emeric Ienei își trăiește venerabila vârstă la Oradea. Dar bucuria reîntâlnirii rămâne, chiar dacă a fost doar prin telefon.
Bucuria asta a născut noi curiozități. De exemplu, de ce i se spune ”nea Imi” dacă îl cheamă Emeric? Deși trăisem o parte din acele vremuri și știam despre ”românizarea” numelor de origine maghiară, la Emeric Ienei nu mă gândisem că-l cheamă, de fapt, altfel: Imre. Iar Imi îl striga tatăl său. Așa cum l-a strigat odată, în ’46, când a revenit de pe front, după ce fusese luat prizonier de ruși. Același strigăt, cu alt nume, îl auzise cam tot pe-atunci și mama mea, când bunicul evadase dintr-un lagăr rusesc de prizonieri. Vezi câte lucruri ne leagă, Domnule Imi?
De fapt, asta e marea calitate a Domnului Imi. E prieten cu Orban Viktor, dar e mândru că e român, și nu doar din vorbe. A trăit cea mai mare parte a vieții în comunism, dar nu face apologia ”lucrurilor bune” de atunci, dimpotrivă, observă cu finețe anomaliile trăite, și atunci, și acum. Domnul Imi nu urăște, nu dezbină, nu separă, nu distruge. Domnul Imi este un om care leagă, care unește, care apropie, un constructor de punți.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER